Avem tendinta naturala de a ne lauda mult mai usor pentru rezultatele pozitive ale muncii noastre, dar atunci cand vine vorba de esec, de regula, il atribuim factorilor din mediul inconjurator: sistemul, banca, profesorul, scoala, tara etc. Mai mult, ne este mult mai usor sa facem o lista cu greselile celuilalt decat sa recunoastem sau ne ocupam de un defect al nostru.
In opinia psihologului Lenke Iuhos, acest lucru se intampla deoarece Eul nostru dezvolta un sistem de autoaparare, care ne impiedica sa recunoastem ca am gresit, ne ajuta sa ne pastram increderea in noi si sa ne atingem scopurile propuse.
„In realitate, acest sistem de autoaparare atrage dupa sine si efecte negative, deoarece vom percepe denaturat lumea in care traim, inclusiv propria noastra imagine. Cauzele greselilor noastre nu vom fi niciodata noi, ci mediul extern, deoarece le vom analiza situatia si prin prisma emotiilor pe care le avem in acel moment: vom invinovati orice lucru sau persoana fata de care avem emotii negative. Aspectul mai interesant este ca, in conditii normale, acele persoane pe care le blamam in conditii critice, ni se par persoane ok. Atunci cand intervine criza, automat, aceleasi persoane care, odinioara, le percepeam ca fiind ok, se transforma dintr-o data in sursa raului nostru. Acest lucru se intampla deoarece vom proiecta defectele noastre cele mai mari, in principiu pe cele care sunt cauza greselilor, si le vom atribui persoanelor din jurul nostru”, declara psihologul Lenke Iuhos.
Fiecare grup are proprii “vinovati de serviciu”
Nenumarate studii arata ca fiecare grup – familie, locul de munca sau prieteni – are propriul “vinovat de serviciu”, acea persoana pe care toata lumea da vina, cu toata ca nu este mereu vina ei. Odata devenit “vinovatul de serviciu”, practic pe acea persoana se vor proiecta toate defectele fiecarui membru al grupului, pentru a ne apara noua imaginea de infailibili. “Aratatul cu degetul sau blamarea este o epidemie psihologica, un gest contagios care poate lasa urme in sufletul persoanelor din jurul nostru. Orice “vinovat de serviciu” va incasa rautatile tuturor colegilor sau prietenilor si va ajunge pana in punctul in care nu va mai sti cand greseste si cand nu. Va fi un haos in sufletul lui, iar ceilalti din jurul lui nici nu va sti prin ce drama trece. Atunci cand invinovatim pe altii pentru greselile noastre, aceasta este o strategie de autolinistire pentru noi, ca o validare a bunatatii si corectitudinii noastre fata de egoul nostru. Folosim subestimarea pentru a ne da o calitate mai inalta, mai ales cand simtim concurenta. Cand prin cateva vorbe subevaluam cealalta persoana, ea chiar poate crede ca e asa, distrugem usor o identitate sanatoasa, ea fiind sanatoasa atat prin calitatile ei, cat mai ales prin defectele ei. Dupa cateva repetitii, un asemenea comportament ne va strica noua imaginea foarte usor, ca mai apoi sa strice grupul si chiar societatea”, explica psihologul Lenke Iuhos.
Se poate trai fara invinovatire in cuplu
Invinovatirea este cea mai frecventa in relatia de cuplu, unde comunicarea critica utilizata in discutarea unei singure probleme, escaladeaza rapid intr-o cearta, care genereaza la randul ei alte trei probleme. “Cauza generala este usurinta cu care obisnuim sa invinovatim partenerul pentru toate problemele din cuplu: aruncam vorbe fara rost asupra celuilalt, pentru evitarea asumarii unor responsabilitati. Invinovatirea nu rezolva, ba chiar aduce mai multe probleme. Cea mai lina cale de a evita astfel de situatii este sinceritatea in vorbe, fara emotii daunatoare celuilalt. Sa acceptam ca nu suntem o fiinte perfecte. Privindu-l cu acceptare, deja vedem alt om, nu ne vine sa-l criticam. Cum sa privesti cu acceptare? Modalitati prin care putem slefui problema exista: sa observam ce nu stie acel om sa faca, care sunt defectele care ne deranjeaza, discutam despre acestea, sa tinem cont ca omul are capacitate de a invata. Acceptarea ne ajuta sa nu devenim atat de severi, atat de critici fata de aceea persoana”, afirma psihologul Lenke Iuhos.
Dam vina pe altii pentru ca ne e frica
“Oamenii, care tot timpul cauta probleme la ceilalti, se apara de neputinta lor, pentru ca, in adancul sufletului lor, ei se confrunta cu o frica interioara sau exterioara: frica de a pierde locul de munca, frica de a pierde partenerul, frica de a nu ajunge ei “vinovatul de serviciu” etc. Cand vedem ca ceilalti invinovatesc pe cineva, chiar daca poate nici nu stim despre ce este vorba concret, avem tendinta ca si noi sa o facem. Ei se apara si noi ne aparam la randul nostru. Daca noi am constientiza orice gest, atitudine fata de cei pe care ii blamam uneori, daca am constientiza ca de fapt nu este o forma de a-ti exercita puterea fata de celalalt, ci este doar o forma de a ne apara de fricile noastre, ne-am da seama ca blamarea nu este decat un gest inutil. Intr-o lume ideala, in care am vedea aceste realitati cu ochii limpezi, ne-am da seama ca fiecare are dreptul sa-si traiasca viata in liniste, iar nimeni nu are dreptul de a-i face viata amara celuilalt. Chiar daca noi nu ne dam seama, „picatura” de blamare pe care o primeste de la noi, inmultita cu “picaturile” de la altii vor ingreuna atat de mult psihicul acelei persoane, incat la un moment dat va claca. Reversul medaliei este ca, din dorinta de a-si proteja egoul, persoanele care obisnuiesc sa blameze, in timp, vor pierde totul: prietenia, simpatia, iubirea celor din jur”, mentioneaza psihologul Lenke Iuhos.